Momente și schițe

În care este vorba de anumite replici sau evenimente care s-au întâmplat în realitate, autorii îi voi lăsa să se scalde în anonimat, motivele fiind lesne de înțeles.

1.-Road narrows (semn de circulație)... adică drumul de năruie (spus în glumă)

2.-Frapieră... adică dinaia în care faci frappe-uri? (nici urmă de glumit)

3.Dialog balcon-stradă:
-Where are you guys from?
-Romania.
-Are you here on a bike tour?
-No, we have cars.

4.-Bă, poți să fumezi pe cal? (întrebare sinceră)

5.Și am încercat să mă abțin. Șeful spune că nușcedracu nu se poate, Cody vrea să spună "Cum nu?". Traducerea lui a sunat în felul următor:

Șefu: It's not possible.
Cody: How no?

Lipsă de lipsă de inspiraţie.

Nu e ciudată chiar şi noţiunea de inspiraţie?

Toate marile creaţii literare au fost create în urma acestei stări de inspiraţie. Mai e ciudat că, de cele mai multe ori, ea nu vine când totul este bine şi roz în viaţa noastră. Mi-ar plăcea să motivez lipsa mea de activitate din ultima vreme în acest fel. Să acuz o lipsă a mâhnirii şi să spun că totul a fost bine şi frumos. Nu cred însă că ar fi veridic, Sau poate chiar a fost.

Nu pot da vina nici măcar pe lipsa influenţelor bahice. Au fost într-adevăr mai reduse însă nu au lipsit întru totul.

va urma...

Men @ work

Mai mult

Choose Life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, choose washing machines, cars, compact disc players and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol, and dental insurance. Choose fixed interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends.
[...]
Choose rotting away at the end of it all, pissing your last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked up brats you spawned to replace yourselves. Choose your future. Choose life... But why would I want to do a thing like that? I chose not to choose life. I chose somethin' else. And the reasons? There are no reasons.

Pentru cei care vor mai mult de la viață, iată o invenție grozavă pe care am gasit-o într-un filmuleț de pe YouTube . Este intitulat sugestiv "MORE"

Haz de Bicaz

Și chiar nu e nimic de râs. Am preluat filmulețul de pe site-ul Cațavencu, iar copărtașii la acest dezastru sunt enumerați la sfârșitul clipului, la care se adaugă fiecare ghiolban depășit de povara unui PET gol și distanța până facilitățile de salubrizare.



Peisajele sunt asemănătoare, condițiile aproape identice, la noi e lac, la ei e lake, dar parcă la ei e iarba mai verde, apa mai curată, aerul respirabil și gunoaiele adunate. Deci, se poate...

Mișcarea și tenisu îți întăresc ... sănătatea

Profitând de o zi liberă forțată, micii întreprinzători din Ketchum, Idaho, și-au luat inima în dinți și rachetele Reghin în spinare și au asaltat terenul de tenis. Nu contează dacă au jucat bine sau nu, contează impresia pe care au lăsat-o, iar cu ajutorul unui dram de inspirație, a unei tone de transpirație și a unui editor de poze, rezultatele pot fi urmărite în continuare.


Debutul a fost puțin șters, asemuirea cu niște personaje de desene animate nefiind chiar la nelocul ei.


Vădit incomodat de tricou, Cosmin invocă divinitatea pentru a-i dirija mingile.


Golănaș, plin de încredere și debordând de entuziasm, Cody dă impresia că s-a născut cu racheta în mână (nu pot să nu mă gândesc ce dureros ar fi fost pentru mama lui, glumesc doar, săr'na).


Concentrarea atinge paroxismul deoarece chiar dacă sunt o fire primitoare, servele lui Andy eludează capacitățile mele fizice.


Un rever mișel servit de la semi-înălțime.


Dovadă a faptului că "old habits die hard", Codrin își etalează dexteritatea la tigaie.


Un set suplimentar de mingi nu strică niciodată.


O poză mai veche, care a servit drept copertă la Sports Illustrated, Men's Health și revista Tabu.


Dacă Federer mai înfulecă câte o banană prin pauzele dintre seturi, Codrin își respectă blazonul și servește o pizza Supreme.

Apple Fries

N-am înțeles niciodată de ce fast-food-urile sunt așa populare pentru niște înceți cum sunt americanii. Poate că nu sunt eu cel mai în măsură să critic sau poate am o părere prea bună despre mine (neah!), dar aștia sunt o gașcă de sensibili. Nu vreau să intru în detalii dar am să enumăr o serie de lucruri mărunte care mie mi se par cel puțin ciudate:
-au nevoie de seturi de instrucțiuni pentru cele mai evidente produse, iar gelul de duș ar fi doar unul dintre ele;
-au o grijă cvasi-paranoică de copiii lor exact până la vârsta de 18 ani, când sunt călduros intvitați să-și caute un rost în viață. Asta doar în cazul când nu au un cățel sau alt animal care ocupă un procent mai mare din spațiul albumului foto decât propria progenitură;
-sunt obsedați de spațiul personal în așa hal că încep să-și imagineze scenarii apocaliptice dacă te apropii la mai mult de juma de metru de ei;
-sunt total ignoranți față de sistemul metric (și de restul lumii de altfel) și dacă te scapi cumva și menționezi că este ora 18, sunt la fel de neajutorați ca o țestoasă răsturnată;
-și în sfârșit motivul care a fost catalizatorul acestei indignări: Burger King tocmai au inventat Apple Fries.

Singurul mod în care mai pot păcăli un copil să mănânce o fructă e să o servească sub formă de cartofi prăjiți (asta încă mă miră după ce anul trecut serveam o pizza-desert în cadrul unei mese all you can eat). Între aceiași copii a fost făcut și sondajul care dezvăluia că 70% dintre pre-școlari erau convinși că văcuțele sunt mov și au scris Milka pe laterala stângă. Aștept cu înfrigurare hot-dog-ul cu banană și pâinea cu unt și înghețată. Sunt sigur că pruncii vor fi entuziasmați peste măsură (undeva peste măsura XXL).

Vă doresc poftă mare!

More than a thousand words

Mesaj Publicitar

Călătoria cu trenul, acest mijloc mirific de transport este, în România, mai mult decât o simplă sau banală călătorie, mai ales dacă optaţi pentru un tren de noapte.

Luăm spre exemplu trenul accelerat 1931 dinspre Timişoara de Nord cu direcţia Iaşi, tren supranumit „Foamea”de către cei din breaslă şi nu numai. Aces tren oferă numeroase prilejuri de a alunga plictiseala (chiar dacă de cele mai multe ori această plictiseală pleacă singură îndată ce se loveşte de izul ce provine de la colegul din dreapta sau stânga dumneavoastră), nenumărate ocazii de distracţie şi poate constitui de cele mai multe ori o adevărată aventură.

Persoanele cele mai abilitate să vă facă această călătorie cât mai captivantă sunt locuitorii Basarabiei, aceşti confraţi pe vremea României dodoloaţe. Deoarece nu doresc să fiu acuzat de xenofobie, sau Doamne fereşte rasism (cei care se gândeau la asta fie nu ştiu ce înseamnă rasism, fie consideră că persoanele în cauză ar fi de altă rasă) o să menţionez că aceste afirmaţii sunt făcute în urma unei cercetări de piaţă intensă şi laborioasă (4 drumuri în mai puţin de o săptămână) de către subsemnatul.

Aceşti repetenţi ai scolii vieţii la seral, în majoritatea lor, preferă o înţelegere cu „ naşu’ ” sau „ bofteru’ ” achiziţiei unui bilet. Vor exista situaţii în care aceşti filfizoni divorţaţi de bunul-simţ vor spune că ei nu au mai prins bilet cu loc (deşi trenul este doar pe jumătate plin!) şi că doresc să se aşeze puţin, asta în cazul în care se simt politicoşi în ziua respectivă. Dacă sunteţi fortuit de soartă şi îi prindeţi într-o zi normală veţi vedea legea junglei aplicată în afara ei. Odată pătrunşi în spaţiul locativ al compartimentului aceştia încearcă să „pună niţel geană pe geană” pentru ca în urma reuniunii genelor să aibă pretenţii tot mai mari pentru spaţiul şi locul plătitorului de bilet. Pentru a-l obţine încearcă mai întâi să se sprijine cu capul pe umărul, sau chiar poala vecinului emiţând un miros care poate usca şi părul ce înconjoară anusul unei persoane constipate. În cazul în care planul lui A dă greş, va recurge la unul cu o rată şi mai mare de succes: prefăcându-se că doarme se va întinde cu picioarele pe bancheta din faţă tocmai pe picioarele persoanei de vis-a-vis, picioare care nici dacă şi le-ar fi ţinut în fund 2 săptămâni nu ar putea ajunge o asemenea catastrofă chimică.

Se mai poate întâmpla ca să fiţi „cazat” într-un compartiment împreună cu câţiva copii. Veţi spune, că nu este nimic distractiv în asta. Dar uitaţi despre ce tren vorbim. Dacă respectivii prunci au vârstele cuprinse între 2 şi 4 ani atunci aţi fost norocoşi să prindeţi distracţia cea mai mare. Pot apărea bătăi cu mâncare, biberon sau chiar cu sânul mamei care îi alăptează. Vor ţipa, striga, scânci, se vor tăvăli pe jos şi mai ales se vor juca cu mânuţele murdare cu pantalonii sau cămaşa dumneavoastră. În cazul în care încercaţi să-i îndepărtaţi sau să expuneţi anumite proteste veţi avea parte de privirile piezişe ale mamelor iar ulterioar de mai multă atenţie din partea omuleţilor în devenire. Combinaţia de copii mici, de naţionalitate moldovenească este zvonită a fi letală şi este recomandată părăsirea imediată a perimetrului acesteia.

O altă situaţie în care vă puteţi afla este aceea în care întâlniţi persoane în stare de ebrietate atât de avansată încât vor dormi într-o baltă de vomă aflată taman pe locul dumneavostră. Această situaţie, deşi nu se întâmplă la fel de des ca şi cele anterioare puteţi considera şi dumneavostră că este premiul cel mare şi vă poate schimba pentru totdeauna părerea proastă pe care o aveaţi despre transportul feroviar român (cu una de repulsie, evident).

Câteva distracţii minore ar putea fi considerate următoarele: 1. o zi de vară toridă, în care singurul loc liber din compartiment (aflat din întâmplare lângă dumneavoastră) este umplut de un domn pe al cărui tricou se poate distinge un zâmbilici (the Kool-Aid face pentru cunoscători) al cărui circumferinţă face de ruşine stejarul din Borzeşti, 2. toată lumea din compartiment îşi aeriseşte picioarele (datorită aceleaiaşi călduri înăbuşitoare ca şi în situaţia precedentă) şi mai şi mănâncă brânză pe deasupra, 3. staţi în picioare datorită aglomeraţiei lângă nişte puştani aflaţi la a doua tinereţe în a căror minte nu se află nimic altceva decât graţiosul balet sacadat al copulării şi care se află într-o competiţie de glume proaste pentru a intra în dizgraţie vreunei domnişoare din vecinătate sau aflată în trecere, 4. sunteţi trezit din reveria momentului (sau mai rău, din vis) de o doamnă foarte serviabilă care vă întreabă: „bere, seminţe, nuga cu alune?”.

Dacă toate aceste activităţi de leisure (cum se spune mai nou) vă sună tentant puteţi face rezervări la orice gară de pe ruta acestui tren.

Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Persoanele prezentate nu reprezintă generalizări ci cazuri particulare întâmpinate de mine în cele câteva aventuri din ultima săptămână.

Trivialitate

Pulă, pizdă, ţâţe, cur, coaie, muie, futut, labă (tristă sau nu) sunt doar câteva dintre cuvintele care speram să le puteţi citi pe acest blog atunci când am pus avertismentul de la început. Şi totuşi acestea nu s-au strecurat printre rândurile nici unui post. Oare de ce?

Unii probabil ar zice că asta se datorează faptului că suntem bine crescuţi, alţii ar zice doar că ne este ruşine să ne manifestăm, dar adevăratul motiv este că ne temeam să nu ne judecaţi greşit. Nu e vina noastră sau a voastră ci a societăţii în care trăim. Ni se permite să spunem măcel, crimă, carnagiu dar nu putem scoate o amărâtă de „pulă” pe gură că lumea deja se uită pieziş la noi.

Cine sunt acei oameni să ne judece? Sexul este o activitate cât se poate de naturală şi ea perpetuează specia umană (şi nu numai). De ce să fie scos „futut” din limbajul nostru dar să fie acceptat „crimă”. De ce să găsim eufemisme pentru orice? Aceste cuvinte au apărut din necesitate, la fel ca multe altele care nu sunt interzise. M-am săturat de atâtea reguli de conduită morală ce nu îşi au nici un rost. Adică biserica permite divorţul în zilele noastre pentru a-şi câştiga tot mai mulţi adepţi şi reuşeşte. Cum poţi să mai crezi în ceva care trebuia să fie sacru şi statornic după toate acestea? Este firesc să existe ceva în care să creadă „cei slabi de înger” pentru a se evita un haos total, dar asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să-şi modeleze comportamentul după cel descris într-o carte de cineva după câteva pahare de vin.

Una dintre cele mai corupte şi frauduloase instituţii din România este biserica. Există multă mită şi fraudă fiscală, dar nimeni nu are curajul să se ridice şi să spună deoarece oricine nu este credincios acesteia este judecat şi de multe ori exclus din anumite cercuri.

Ce pula mea, ne merităm soarta.

American't

Oare de sunt americanii atât de îngâmfaţi? E ciudat că postul acesta este precedat de postul lui Tibi despre S.U.A. dar nu are nici o legătură cu acesta. Tocmai ce am văzut filmul Vantage Point (da, ştiu, abia acum) şi mi se pare că reprezintă exact situaţia reală. Nu o să mă apuc acum de disecat acţiunea filmului şi de a-l comenta deoarece nu este domeniul meu şi nu sunt specializat în aşa ceva. Cu asta se ocupă „my better half” (a se vedea logo-ul pentru a nu se înţelege altceva). Din punctul meu de vedere multe filme nici nu merită să fie comentate, dar să nu divagăm.

Vorbeam de americani. Probabil sunt singura naţiune destul de infatuată încât să fie în stare să pună pe o scenă o dublură a preşedintelui lor. Cum poţi să trăieşti aşa, în lumea ta, fără să îţi pese de nimeni altcineva şi să strigi în gura mare că eşti american şi eşti mândru de asta? E ca şi cum se cred o rasă superioară.

Un alt specimen, de data asta şi mai prost (demn de milă chiar), este alienul (cum le place lor să zică), adică o persoană de altă naţionalitate decât cea americană, care îşi expune în mod public drapelul acestei ţări fără a o fi vizitat măcar. Veneam ieri dintr-o mică excursie şi am zărit steagul cu pricina în două locuri. Primul era pe parbrizul unui camion, agăţat de oglindă, ostentativ, chiar lângă inscripţia cu „Vasile” (nu doresc să ponegresc acest nume, pur şi simplu relatam cu lux de amănunte). Al doilea loc în care am zărit flamura americană era o curte cu o casă pe al carei „târnaţ” (gang) era întinsă o pătură mare, opulentă, ce se vroia a fi o copie a acestui prapur dar la o scară mai mare.

Nu cere nimeni să fim patrioţi (poate excepţe de la teoria asta fac soldaţii) dar nici să ne batem joc în halul ăsta. Probabil ei doar credeau că este „cool”.

Un alt lucru pe care nu îl înţeleg este faptul că unii sunt atât de ahtiaţi să-şi manifeste adularea acestei ţări de peste Atlantic, ţară al cărei popor nici nu are idee despre existenţa lor, încât prepară focuri de artificii pe 4 iulie. Haideţi măi oameni buni, scoateţi-vă capul din fund, şi nu mai pupaţi în fund această naţiune deoarece nu faceţi decât să le crească ego-ul, aflat oricum la cote nesimţite.

Undeva după curcubeu

Ca să vedeți că nu doar Dorinel se pricepe la poze (deși departe de mine gândul că m-aș apropia de talentul lui), aduc atenției publice o serie de imagini cu care voi încerca să încropesc o mică povestioară.

Poza 1: Sfâșitul unei perioade memorabile a însemnat în mod tragic depărțirea cel puțin provizorie de o grămadă de buni prieteni.

Poza 2: Plecat-am miercuri din Vulcan, coafura rezistă. Petroșani, friguț, Cluj, ok, Oradea, întuneric și Budapesta, coafura acuză o ușoară oboseală. Londra, cer noros, vânt slab, coafura e retrogradată la gradul de tunsoare. Chicago, cea mai mare furtuna a anului, freza e prea obosită să-i pese. Boise, confuz, Ketchum, prea obosit să dorm, dar măcar am ajuns.

Poza 3: După lupte seculare în care am sunat la primul anunț dintr-un ziar, ne găsim un cuibușor liniștit. Bucătăria complet utilată ne va fi la fel de folositoare ca o pereche de role noi unui olog.


Poza 4: Cel mai important lucru, intru pe net să văd ce mai fac triburile lui Andrei (Andy pentru cei din Ketchum, Idaho). Fac bine, au mai cucerit un sat de barbari, mai are câteva mișcări până la instaurarea dictaturii.

Poza 5: Andrei nu pare impresionat de veleitățile de bucătar ale lui Codrin. În mod absolut surprinzător, mâncarea a fost foarte bună și la un preț mai mult decât rezonabil (suntem încă în perioada în care tragem de orice cent).
Poza 6: Grupul absolvenților MIE care beau un Budweiser în state salută cu respect toate berile mult mai bune pe care le-au lăsat acasă.
Ultima poza: Cum nu am gestionat complet conflictul cu diferența de fus orar și cum există aici un pat cu numele meu scris pe el, vă urez un sincer "Mai vedem noi"

Artă impură sau Neartă pură

Zilele trecute, într-un acces nocturn de plictiseală am început să răsfoiesc fişierele de tip JPG/JPEG (poze digitale pentru neiniţiaţi) aflate în arhiva proprie. Am dat peste următoarea poză şi dacă tot suntem la capitolul poze am decis că ar fi interesant să v-o prezint şi să jucăm un mic joculeţ.

O să vă rog să o analizaţi atent şi apoi să-mi spuneţi dacă aţi descoperit ceva discordanţe în interiorul acesteia.

Nici una?! Chiar deloc? Nu aveţi spirit de observaţie...

Ah, nu ştiţi de unde să începeţi! Ok, atunci o să încep eu.

Avem în prim plan un cofraj de ouă şi nişte gumiţe (prezervative) umflate. Prima nepotrivire, dacă-mi permiteţi să mă exprim aşa, este chiar între acestea. Şi anume: oul, care este obiectul reproducerii pentru înaripate sau reptile sau peşti (am generalizat deşi nu toţi posesorii de înotătoare se reproduc în acest fel) sau mic dejun pentru alţii, este în contrast cu prezervativele ce reprezintă un simbol al inexisteţei dorinţei de reproducere.

Un alt contrast, şi de data asta dublu, se formează între persoana din imagine (nu dau nume că ar fi urât din partea mea, mai ales că i-am mulţumit în postul anterior) şi obiecele pe care le ţine în mână. Primul ar fi între ea şi cofrajul respectiv: rasa umană nu depune ouă şi deci oul nu e o metodă de perpetuare a speciei pentru acest individ. Al doilea contrast se regăseşte între individul anonim şi prezervativele din imagine: nu pare să fie genul care are pentru ce să le folosească.

Restul obiectelor din imagine au rol doar de decor.

Vă mulţumesc pentru atenţie şi pentru răbdarea pe care aţi avut-o dacă aţi ajuns la aceste rânduri.

Această serie de bilduri (vezi expresia „a fi tras în bild” – a fi fotografiat) va urma.

Ieşire din obnubilaţie

Salutare dragi tovarăşi.

M-am gândit că ar trebui să vă prezint şi eu un motiv pentru care condeiul meu (la sensul figurat, desigur) nu s-a mai apropiat de aceast jurnal online, cum i-ar zice unii. Un motiv foarte întemeiat nu mi-a venit aşa că o să mă învârt în jurul cozii, la fel ca Tibi. Să spunem că a fost o perioadă agitată pentru noi datorită celebrării absolvirii nostre. Deşi cea formală a ţinut doar o zi au mai fost nenumărate prilejuri pentru a o continua.

Pe lângă toate acestea, în urma relocării mele temporare, am lăsat inspiraţia în urmă împreună cu conexiunea mea la această reţea globală numită şi Internet. Cu toţii ştim că soluţiile provizorii nu sunt cele mai recomandate (internet caffe, prieteni, rude) aşa că am decis să nu fac compromisuri şi am amânat contribuţia mea la prezentul blog.

Dar cum soluţiile cele mai simple sunt întotdeauna cele mai greu de reperat am trecut cu vederea peste o idee simplă: faptul că pot să îmi aştern gândurile pe o foaie (virtuală, evident) în confortul propriului meu computer şi al camerei mele iar pe urmă să le transfer pe un USB Flash şi apoi să le uploadez pe web (îmi place mie expresia). Mulţumesc cu această ocazie bunului şi dragului mei coleg de post pentru că m-a luminat.

Artă pură

În primul rând aş dori să menţionez că motivul pentru care au lipsit materiale noi în ultima vreme este faptul că răspunsul nostru la întrebarea "vrei o viaţă sau un blog?" este invariabil "le vrem pe amândouă". Aşadar, trecând cu bine peste formalităţi gen festivităţi, banchete şi/sau examene de licenţă, putem acorda o atenţie deosebită acestui tip de entertainment.

Se spune că un artist adevărat poate găsi frumosul în orice banalitate şi poate dezgropa sublimul de sub mormane de bube, mucigaiuri şi noroi. Spre norocul meu, nu a trebuit să recurg la măsuri atât de drastice, descoperind o fărâmă de paradis chiar pe raftul bibliotecii din camera mea.

Conceptul propus de mine reprezintă în mod simbolic modul în care este alterată percepţia lirică sub influenţa filtrului bahic. Shotul şi paharul înalt, folosite fără chibzuintă, pot scoate la iveală latura diabolică până şi din cele mai improbabile făpturi, cum este raţa din dreapta pozei (nu este întâmplător titlul ce răsare dintre corniţele blondei - ispita şi cele 10 porunci). Este aproape clar că fiorul inspiraţional care l-a gâdilat pe autorul acestei opere nu a lăsat nimic la voia întâmplării, lucru ilustrat în mod sublim de natura păgână a volumelor care delimitează colecţia: un roman de stephen king şi harry potter.

August Rush

Voice-over şoptit şi imaginea unui prunc într-un lan de grâu extaziindu-se pe magia muzicii produse de natură. Un băieţel deosebit, un Harry Potter a cărui invitaţie la şcoala de magie a fost rătăcită de sistemul poştal şi care la frageda vârstă de 11 şi 16 zile (da, le numără) evadează din orfelinat şi ia colbul New Yorkului în picioare în căutarea părinţilor care i-au oferit urechea muzicală.

Povestea face un ocol spre miraculoasa concepţie a micuţului. Mama maestră în mânuirea violoncelului şi tatăl solist într-o trupă oarecare îşi consumă dragostea imediat după ce se cunosc (cine-s eu să-i judec), iar rodul acestei pasiuni este descotorosit de tatăl fetii (rece, crud, dar plin de bune intenţii, stiţi voi, genul de intenţii care îţi pavează drumul spre iad şi mai pun şi borduri pe margine). Rezultatul e că cei doi loveri nu se mai văd şi, culmea dezolării, renunţă şi la muzică.

Copiluţul cade în mâinile unui anume Wizard (care abia ştie vrăji o muzicuţă by the way) sub îndrumarea şi pentru beneficiul căruia îşi dezvoltă talentul muzical. Asemănarea cu Fagin din celebrul Oliver Twist pare mai mult decât întâmplătoare. Ăsta micu ajunge la Julliard şi compune o piesă prin intermediul căreia speră că-şi va localiza părinţii, iar când îţi doreşti ceva îndeajuns de tare întreg universul bla-bla-bla...

Finalul filmului, înduioşător dar neverosimil, este la fel de greu de înghiţit ca un con de brad . Coloana sonoră însă compensează pentru orice neajuns făcând filmul uşor de digerat.

Coming soon în curând

Pentru cei care nu fac nimic toată ziua şi asta îi oboseşte teribil, pentru cei care au nevoie de o pauză de la statul degeaba, pentru cei care consideră duşul o corvoadă, pentru cei prea leneşi să-şi facă un sanviş, pentru ei nu am făcut nimic.

În schimb, pentru cei care nu-şi mai văd capul de trebi, cărora nu le ajung 24 de ore să-şi "facă făcutele" (vorba bunicii), pentru cei atât de ocupaţi că nu au timp nici măcar să savureze ştirile de la ora 5, dapăi să stea liniştiţi la un film, pentru ei venim cu o soluţie.

Este echivalentul cinematografic al fumatului pasiv, filme rezumate cât mai succint şi elocvent de nimeni altul decât subsemnatul. Pentru că ştiu cât de frustrant e atunci când discuţia deraiază spre universul haliudian şi te afli în întuneric sau pentru că nimeni nu mă ascultă când vorbesc, pentru noi, pentru toţi, demarăm rubrica "Lord of the Films".

Calling Dr. Dick

Numele din titlu se referă bineînţeles la forma mai prietenoasă a numelui Richard. Faptul asupra căruia doresc să vă atrag atenţia este totuşi altul. Am dat întâmplător peste această etichetă ataşată unei sticle de vin. Se pare că ea conţine un mesaj din partea asistentelor de la serviciul de urgenţă care doresc să mulţumească sincer producătorului pentru potenţarea prestaţiei medicului de gardă (whatever that means).

Nu ştiu dacă sângele de taur este donator universal şi a ajutat la salvarea unor vieţi, nu ştiu nici ce fel de spital e acela care permite unui doctor băut să animeze şi să reanimeze viaţa sexuală a asistentelor (şi în acest caz îmi pare sicer rău că nu am dat la medicină), nu ştiu nici măcar dacă cei responsabili cu marketingul au demarat campania de promovare sub influenţa bahică a sponsorului, în final nici nu ştiu de ce mă mai miră.

Trăim în România şi probabil că o merităm.

Spirit antreprenorial.

Dacă tot am început cu bancuri din această categorie nu m-am putut abţine să nu mai vă spun încă unul din aceaşi categorie, însă mai vechi puţin:


Se încheie Cina cea de Taină. Vine ospătarul cu nota de plată la Iisus. Se uită Iisus la notă şi înlemneşte: 30 de arginţi.
- Ioane, ai tu cumva 30 de arginţi?
- Nu, Doamne, am dat toţi banii la săraci.
- Andrei, ai tu cumva 30 de arginţi?
Acelaşi răspuns.
- Petre?
Petre ridică din umeri, nu are. Ultimul apostol:
- Iuda, ai tu cumva treizeci de arginţi?
- N-am, Doamne, dar am o idee...

Un trifoi cu... şapte foi.

În această seară am profitat de ziua de naştere a unui prieten (ocazie cu care îi urez La Mulţi Ani în modul cel mai public) pentru a mă sustrage de la ceea ce făceam. Nu are rost să vă povestesc exact ce era şi o să spun doar că era ceva important. În timp ce savuram distinsa licoare de malţ şi hamei apare în poză (a se citi încăpere) un tip destul de... interesant. Gagiul îşi intră repede în peisaj şi aflu că este de profesie viitor preot, dacă îmi permiteţi să mă exprim aşa. Nimic ce merită menţionat din discuţie până la un punct. A început să spună bancuri. Motivul pentru care voi reproduce bancul este faptul că mi s-a părut amuzant, dar şi mai amuzant spus de un preot. Uite-l:

Sfântul Petru şi Iisus jucau table. Sf. Petru aruncă zarurile: 1-1. Vine rândul lui Iisus: 7-7.
Sf. Petru: Bă Iisuse, ce dracu', am zis fără minuni!

Zero borat

Revenim în forță cu o știre din categoria „același gust cu zero zahăr”, cu un mare accent pus pe ZERO. Vreau să menționez faptul că zero e cea mai c00l cifră, din mai multe motive, dintre care voi enumera exact unul: Bond, James Bond e agentul zero-zero-șapte și îl bate la fund oricând pe comisarul Moldovan. În plus, cuvântul Zero e doar la un sunet distanță de Zorro, un alt super-erou ale cărui virtuți nu pot fi exprimate nici de cel mai desăvârșit maestru al condeiului.
Subiectul de astăzi se încadrează perfect într-un viitor utopic, un viitor cu zero ciobani care se descalță în compartimentul de tren. Știu că viitorul e nelimitat dar nu îmi voi bate capul cu infinitele variații ale acestei categorii printre care:
-zero grăsane cu probleme la capitolul încredere
-sesiuni cu zero examene trântite
-slujbe cu zero colegi/șefi fraieri sau enervanți
-zero taximestriști care să-ți bage religia pe gât
-beții crunte cu zero mamureli a doua zi
-gay parade cu zero incidente
-fotbal românesc cu zero blaturi
-conversații cu zero agramatisme
-știri tv cu zero informații (stai! dinastea avem deja)

Consider că am divagat destul și se poate reveni la ccea ce a vrut să spun în primul rând. E o mică anecdotă despre cum am fost și eu furat în România sau, cu alte cuvinte, cum am dat eu bani pe bilet cu loc că să stau în picioare. NU ajunge că vagonul în care aveam bilet era cu vreo 5 metri mai încolo de unde se termina peronul, dar când mă uit înlontru, trei dintre colegii lui Dorel ăla din reclamă erau întinși pe cele 6 locuri disponibile.
Sfiala mă împiedică să îi smulg din reveria pe care o savurau în acel moment, noroc cu un tip mai fâșneț care vrea neapărat să ne facă un bine și deschide ușa. Mirosul care a evadat nu poate fi redat nici de maestrul amintit mai sus, dar eu, în aroganța mea, voi încerca: dacă fructul pasiunii dintre un pește mort și un homeless ar fi ingurgitat de un sconcs, așa ar mirosi după ce sconcsul a vomitat pe o grămadă de ouă stricate și urină de porc mistreț.
Ideea este că, deși ce era al meu era pus deoparte, a trebuit să-mi caut alt loc și chiar să mă uit puțin pe geam de'a'm'picioarelea în liniștea nopții. Treacă de la mine, să fiți voi sănătoși...

Lights, camera, action!

Ca să nu zică lumea că sunt demodat şi de modă veche (deşi aceste 2 expresii inseamnă acelaşi lucru şi folosirea concomitentă a lor e un pleonasm, am ales folosirea ambelor pentru a adăuga emfază) m-am decis să adaug şi eu un film postului meu. De fapt, postul este despre filmul postat. Hmmm, devine complicat. Să trecem deci la aceste 2 persoane a căror destin va fi schimbat pentru totdeauna. De acum încolo talentul lor va putea fi admirat de o lume întreagă şi, cine ştie, poate chiar de către un căutător de talente (vezi englezescul "Talent Seeker" sau "scout") de la Hollywood.

Ceea ce aceste 2 păpuşi masculine întreprind în acest material video nu poate fi comentat, este mai presus de cuvinte. Se poate spune doar atât că ceea ce a fost imortalizat în acest filmuleţ nu reprezintă un model de utilizare a coşului de cumpărături ci poate fi caracterizat drept entărteinmănt. Ei au intrat în lumea şoubizului (cuvântul folosit de unii pentru o persoană a cărui scop şi menire este distrarea celorlalţi este bufon sau clovn, dar evul mediu e demult plecat - asta, desigur, fără nici o referire la persoanele din videoclip) fără intenţia de a face un profit. Altruismul lor nelimitat le permite să delecteze globul pământesc cu bunurile lor masculine (a se vedea englezescul "man-goods") fără a cere nimic în schimb. Acestea fiind zise vă las să puneţi popcornul în microunde deoarece vă aşteaptă 12 secunde de încântare vizuală.

Tinereţe fără bătrâneţe?

Eram zilele trecute într-un taxi şi taximetristul asculta un post creştin. Nu vă place când se întâmplă asta? Când taximetristul ascultă muzică la un volum foarte mare (sau doar deranjant), problemă nu foarte gravă deoarece majoritatea se conformează dacă îi rugăm politicos să dea mai încet, sau când ascultă muzică creştină (* a se vedea postul meu anterior despre cacofonii) situaţie în care nu avem ce face, doar tăcem şi... asta e. Mai e şi situaţia în care primim sfaturi de la aceşti cavaleri ai pedalei de acceleraţie. Câtă generozitate din partea lor să ne reamintească să mergem la biserică duminica sau să fim buni şi înţelegători cu aproapele nostru. Pe departe cea mai neplăcută situaţie este însă aceea în care ne urcăm într-un taxi şi suntem întâmpinaţi de un miros neplăcut. Am experimentat pe pielea mea, sau nasul meu, asta săptămâna trecută. Vară, toropeală temperaturi ce speriau cu scindarea particulele de mercur din termometre, iar nenea taximetrist cu toate geamurile închise. Mă uit frumos dacă are odorizant (evident, am mai păţit-o) -avea, văd geamurile urcate şi mă gândesc, fiind o maşină relativ nouă, că poate are sistem de climatizare şi urc. MARE GREŞEALĂ. Probabil că odorizantul s-a resemnat şi el sau era epuizat după o luptă asemănătoare cu cea dintre David şi Goliat dar fără trucuri. Odată ce i-am dat bice nu mai aveam ce să fac. Mirosul începea să îmi bucleze părul nazal aşa că nu m-am putut abţine şi am scos capul pe geam, mergând aşa tot restul drumului.
Observ că am divagat puţin aşa că o să mă întorc la povestea îniţială cu taximetristul care asculta postul creştin. Nu era muzică ci era un nene (preot cred) care îşi spunea părerea lui şi mai mult îşi afirma împotrivirea faţă de căsătoriile dintre persoane cu o diferenţă de vârstă semnificativă. La început am plănuit să m adâncesc într-ale mele dar vocea lui mieroasă mă îmbia să-l ascult. Nu am rămas eu cu multe dar o idee mi-a rămas în minte. Nenea ăsta zicea că la cuplurile cu diferenţă mare de vârstă între iubiţi (nu contează în ce direcţie, adică cine e mai bătrân) apare un fenomen de inegalitate. Adică persoana mai în vârstă nu mai este percepută ca un egal ci ca una mai înţeleaptă, mai ştiutoare, o persoană care va lua toate deciziile în loc să le ia împreună. Zicea că se trece puţin spre relaţie tată-fiică sau mamă-fiu, după caz, şi nu este corect şi nu ar trebui să se întâmple.
Stau eu şi mă gândesc, oare nu are puţină dreptate? Evident din calcul trebuie să excludem căsătoriile bazate pe interese şi să le considerăm doar pe cele întemeiate pe bază de sentimente. Eu tind să cred că persoana mai provocată cronologic din cuplu va fi mai influentă...
A nu se înţelege greşit, nu sunt împotriva acestui fel de căsătorii şi consider că acestea ar trebui să facă ambele peroane fericite iar vârsta şi averea nu ar trebui să conteze. Probabil ştiu ce va urma oricum, dar este interesant de notat ideea domnului cu voce îmbietoare.

Definiția rasismului

Într-un vagon de tren se așază doi tipi, întâmplător unul e român și unul e maghiar. Urmeză dialogul:
U: Beszelsz magyarul? (vorbești maghiareză adică)
R: . . . (nu zice nimic, se încruntă ușor)
U: (după se gândește puțin și bea niște suc, începe) Gheorghe Hagi, Gheorghe Popescu
R: . . .
U: Marius Lăcătuș, Victor Pițurcă, Bănel (râde)
R: . .
U: Dobrin, Chivu, Contra, Mutu

R: Dute-n pizda mă-tii de ungur

This little piggy stayed home

"Febra fotbalului" își arată deja colții printre împătimiți. Cu multe zile înaintea începerii efective a ostilităților se fac planuri, rezervări, pronosticuri, pariuri, se pun deoparte pungi cu semințe dinalea bune, pentru ocazii speciale și se dezbate îndelung succesul teoretic pe care "ai noștrii" l-ar putea avea. Într-o lume perfectă.

Venim deci cu această imagine în întâmpinarea oricăror eșecuri, consolându-ne anticipat cu un tradițional "Îmi bag piciorul!"

Până data viitoare, Hai România !

Cacofoniile - o greseală gramaticală?

Eu nu cred în cacofonii. Dacă alăturarea a două cuvinte inofensive îi duce pe unii cu gândul la trivialităţi, este problema lor. De multe ori, construcţiile la care ajungem încercând să evităm o cacofonie zgârie urechea mai rău decât cacofonia însăşi. Alte limbi nu se străduie deloc să le evite şi cred că spaima pe care cacofoniile le provoacă vorbitorilor de limbă română se datorează numai automatismelor învăţate în şcoala primară.

Dileme vechi în cuvinte noi...

Ce înseamnă relaţiile? Doi oameni locuind împreună şi "împărţind acelaşi pat", doi oameni care se dedică în totalitate unul altuia? Există oare aşa ceva? Este oare posibil? Şi aici nu mă refer la partea cu împărţitul patului. Există oare relaţie perfectă, există oare om complet dedicat, există oare persoană care nu a fost dezamăgită niciodată? Eu nu cred că un om poate fi perfect, nu cred că există un om care să nu fi greşit niciodată.
Şi dacă asta e adevărat oare de ce continuăm să căutăm, oare de ce suntem dispuşi să facem compromisuri tot mai mari doar pentru a scăpa de frica de singurătate? Oare de ce speranţa moare ultima? De ce nu suntem în stare să iertăm o greşeală făcută de "persoana pe care o iubim" şi din moment ce nici noi nu suntem perfecţi de ce căutăm perfecţiunea? De ce o relaţie de ani de zile se poate termina datorită unei mici greşeli comise (şi aflată/mărturisită)? De ce încrederea este atât de uşor de pierdut dar în acelaşi timp atât de greu de câştigat? Cum poate o amintire neplăcută şterge din memorie luni de zile pline cu amintiri plăcute?
Eu cred că cei mai fericiţi sunt cei dispuşi la compromisuri cât mai mari, cei care trec cu vederea peste micile momente de slăbiciune, cei care aleg să-şi amintească doar clipele plăcute. De ce nu există astfel de oameni? De ce nu putem accepta şi minusurile de natură comportamentală ale persoanei pe care o iubim? Am ajuns să putem accepta faptul că e puţin supraponderal(ă) dar nu putem accepta faptul că e încăpăţânat(ă), acceptăm 2 coşuri pe faţă dar nu acceptăm să întoarcă capul după altcineva pe stradă. În fond tot pe noi ne are şi doar pentru noi ar face orice, dar e de neiertat faptul că i-a zâmbit mai larg decât ar fi trebuit chelneriţei/chelnerului când a adus nota.
Mai există încă o altă categorie care câştigă teren în ultima vreme: superficialii. Poate fiecare din noi are o latură superficială (mai mult sau mai puţin dezvoltată). În cazul acestora situaţia e opusă. Ei sunt dispuşi să treacă peste faptul că nu poţi lega 2 fraze sau faptul că nu ştii capitala Irlandei dar nu pot accepta nici cea mai mică imperfecţiune a fizicului.
Mă duce gândul la Beigbeder când spunea că bărbaţii care fac sex cu femei frumoase sunt gay. Spunea că aceştia în loc să se concentreze asupra partenerei se gândesc la privirile celorlalţi bărbaţi, la ciuda care îi cuprinde iar faptul că te gândeşti la alţi bărbaţi (bărbat fiind) în timpul actului sexual (indiferent ce gen ar avea partenerul) te face gay.
Cele mai mari enigme ale omenirii după femei sunt relaţiile. Sau poate sunt corelate... Hmmm

Polemici

- Cum se zice corect: funicular sau furnicular?
- La ce mă?

Plutocraţie.

Întotdeauna m-am întrebat cine sunt de fapt adevăraţii oameni care iau deciziile politice. Adică mă întreb dacă are vreo importanţă cine este ales într-o funcţie de conducere sau aceştia sunt doar nişte marionete legate de aţele adevăraţilor oameni din spatele jocurilor, de aţele oamenilor a căror putere provine din faptul că dispun de o avere suficient de mare încât să finanţeze bugete de partid pentru a li se îndeplini dorinţele şi pentru a fi favorizaţi de anumite politici, de aţele plutocraţilor.
Oare are rost să votăm?
Trebuie să avem încredere, trebuie să ne pese, trebuie.....

Banc scurt

De ce isi tot cearta fachirul copiii?

Pentru ca sar in pat.

Caracter amorf.

Oare de ce toţi tinerii sunt incapabili de a lua o decizie? Oare societatea modernă ne oferă prea multe posibilităţi? Oare e de vină capitalismul că ne dă de toate şi nu ştim ce să alegem, sau comunismul că s-au luat deciziile pentru noi şi ne.am obişnuit aşa. Românul din ziua de azi nu mai e în stare să aleagă nici măcar o cafea. Ajungi într-o cafenea şi ai atătea variante: cafea cu lapte, fără lapte, cu sirop, frappe, lungă, scurtă, grasă, slabă, cu alune şi aşa mai departe. Probabil o să se ajungă să nu mai ştim ce gust are cafeaua, aia neagră cum se zice, aia adevărată. Poate se va ajunge să se facă o cafea cu gust de.... cafea.
Poate felul în care suntem crescuţi e de vină, poate ar trebui să ni se dea mai multă libertate de mici, poate ar trebui să fim investiţi cu mai multă încredere încă de mici, să nu ni se spună ce să facem, ci să fim sfătuiţi, să nu ni se dicteze la şcoală ci să învăţăm să luăm notiţe. Poate ar trebui să ne implicăm în mai multe activităţi extracuriculare, să luăm iniţiativă.
Ar trebui să fim în stare să alegem la ce facultate/master vrem să mergem, nu să aplicăm la toate şi apoi să alegem bazându-ne pe motive superficiale. Poate ar trebui să fie examen de admitere, astfel vei putea hotărâ din timp fiind nevoit să te pregăteşti.
Poate ar trebui să vrem mai mult, sau măcar să ştim ce...

Capra cu 3 iezi si sanul cu 4 sfarcuri

Vazand acesta imagine nu m-am putut abtine sa nu trec in revista (si daca nu m-am hotarat asupra revistei scriu in blog) o serie de dificultati de ordin tehnic care ar putea aparea in situatia in care acest 'multiple-nipple' ar fi ceva mai mult decat un vis umed al CGI-ului:

1. in cazul in care capra din imagine chiar are 3 iezi, ii poate alapta pe toti de la o tzatza, ramanandu-i un sfarc si pentru the big bad wolf (de fapt asta ar fi mai mult o optiune bonus decat o problema propriu-zisa);

doi. in cazul in care a fatat un singur prunc nu vreau sa-mi imaginez cat de zapacit ar fi micutzul in fata acestei multitudini de variante: lapte normal, degresat, half-and-half sau cu cacao ?

c. acelasi efect il pot obtine singur cu doar 400ml de tarie, desi efectul e de scurta durata; ma intreb cine ar fi in stare sa-si monteze un asa upgrade si mai ales, pentru ce?

astept cu nerabdare raspunsuri si, daca nu cer prea mult, chiar si un test-drive

Vedete...

Care-i treaba şi cu Mihai Trăistariu ăsta? Nu înţeleg de ce se vede el aşa mare vedetă, din moment ce e un zero barat în muzică. Mai are şi părul ăla făcut parcă să te scoată din sărite. Parcă e o oaie bălană.

Declar pe proprie raspundere

-motivul pentru care am ales sa contribui la blog: imi da o ocupatie si ma impiedica sa fac altceva cu adevarat constructiv, dar mai ales e gratis. Intotdeauna m-a fascintat obsesia romanilor (si nu numai) pentru chestii gratis, pentru castiguri nemuncite, pentru o mocareala, un chilipir, ceva acolo. Pun pariu ca romanii s-ar intelege cu nashu' si pentru calatoriile in timp;

-din diverse cauze m-am decis sa trec peste perioada mea 'web shy' si sa imi revars sentimentele, ofurile si pasiunile intr-o maniera mult mai vizibila; nutresc insa speranta ca sa nu fie nevoie de interventii serioase sau chiar bine-gandite aici iar spatiul pe care ni-l ofera cu generozitate internetul sa-l umplem cu prostioare, glume, bancuri si alte nimicuri pentru ca, nu-i asa, lucrurile mici fac deliciul vietii;

-acestea fiind zise, imi urez mult noroc si sanatate in continuare.