More than a thousand words

Mesaj Publicitar

Călătoria cu trenul, acest mijloc mirific de transport este, în România, mai mult decât o simplă sau banală călătorie, mai ales dacă optaţi pentru un tren de noapte.

Luăm spre exemplu trenul accelerat 1931 dinspre Timişoara de Nord cu direcţia Iaşi, tren supranumit „Foamea”de către cei din breaslă şi nu numai. Aces tren oferă numeroase prilejuri de a alunga plictiseala (chiar dacă de cele mai multe ori această plictiseală pleacă singură îndată ce se loveşte de izul ce provine de la colegul din dreapta sau stânga dumneavoastră), nenumărate ocazii de distracţie şi poate constitui de cele mai multe ori o adevărată aventură.

Persoanele cele mai abilitate să vă facă această călătorie cât mai captivantă sunt locuitorii Basarabiei, aceşti confraţi pe vremea României dodoloaţe. Deoarece nu doresc să fiu acuzat de xenofobie, sau Doamne fereşte rasism (cei care se gândeau la asta fie nu ştiu ce înseamnă rasism, fie consideră că persoanele în cauză ar fi de altă rasă) o să menţionez că aceste afirmaţii sunt făcute în urma unei cercetări de piaţă intensă şi laborioasă (4 drumuri în mai puţin de o săptămână) de către subsemnatul.

Aceşti repetenţi ai scolii vieţii la seral, în majoritatea lor, preferă o înţelegere cu „ naşu’ ” sau „ bofteru’ ” achiziţiei unui bilet. Vor exista situaţii în care aceşti filfizoni divorţaţi de bunul-simţ vor spune că ei nu au mai prins bilet cu loc (deşi trenul este doar pe jumătate plin!) şi că doresc să se aşeze puţin, asta în cazul în care se simt politicoşi în ziua respectivă. Dacă sunteţi fortuit de soartă şi îi prindeţi într-o zi normală veţi vedea legea junglei aplicată în afara ei. Odată pătrunşi în spaţiul locativ al compartimentului aceştia încearcă să „pună niţel geană pe geană” pentru ca în urma reuniunii genelor să aibă pretenţii tot mai mari pentru spaţiul şi locul plătitorului de bilet. Pentru a-l obţine încearcă mai întâi să se sprijine cu capul pe umărul, sau chiar poala vecinului emiţând un miros care poate usca şi părul ce înconjoară anusul unei persoane constipate. În cazul în care planul lui A dă greş, va recurge la unul cu o rată şi mai mare de succes: prefăcându-se că doarme se va întinde cu picioarele pe bancheta din faţă tocmai pe picioarele persoanei de vis-a-vis, picioare care nici dacă şi le-ar fi ţinut în fund 2 săptămâni nu ar putea ajunge o asemenea catastrofă chimică.

Se mai poate întâmpla ca să fiţi „cazat” într-un compartiment împreună cu câţiva copii. Veţi spune, că nu este nimic distractiv în asta. Dar uitaţi despre ce tren vorbim. Dacă respectivii prunci au vârstele cuprinse între 2 şi 4 ani atunci aţi fost norocoşi să prindeţi distracţia cea mai mare. Pot apărea bătăi cu mâncare, biberon sau chiar cu sânul mamei care îi alăptează. Vor ţipa, striga, scânci, se vor tăvăli pe jos şi mai ales se vor juca cu mânuţele murdare cu pantalonii sau cămaşa dumneavoastră. În cazul în care încercaţi să-i îndepărtaţi sau să expuneţi anumite proteste veţi avea parte de privirile piezişe ale mamelor iar ulterioar de mai multă atenţie din partea omuleţilor în devenire. Combinaţia de copii mici, de naţionalitate moldovenească este zvonită a fi letală şi este recomandată părăsirea imediată a perimetrului acesteia.

O altă situaţie în care vă puteţi afla este aceea în care întâlniţi persoane în stare de ebrietate atât de avansată încât vor dormi într-o baltă de vomă aflată taman pe locul dumneavostră. Această situaţie, deşi nu se întâmplă la fel de des ca şi cele anterioare puteţi considera şi dumneavostră că este premiul cel mare şi vă poate schimba pentru totdeauna părerea proastă pe care o aveaţi despre transportul feroviar român (cu una de repulsie, evident).

Câteva distracţii minore ar putea fi considerate următoarele: 1. o zi de vară toridă, în care singurul loc liber din compartiment (aflat din întâmplare lângă dumneavoastră) este umplut de un domn pe al cărui tricou se poate distinge un zâmbilici (the Kool-Aid face pentru cunoscători) al cărui circumferinţă face de ruşine stejarul din Borzeşti, 2. toată lumea din compartiment îşi aeriseşte picioarele (datorită aceleaiaşi călduri înăbuşitoare ca şi în situaţia precedentă) şi mai şi mănâncă brânză pe deasupra, 3. staţi în picioare datorită aglomeraţiei lângă nişte puştani aflaţi la a doua tinereţe în a căror minte nu se află nimic altceva decât graţiosul balet sacadat al copulării şi care se află într-o competiţie de glume proaste pentru a intra în dizgraţie vreunei domnişoare din vecinătate sau aflată în trecere, 4. sunteţi trezit din reveria momentului (sau mai rău, din vis) de o doamnă foarte serviabilă care vă întreabă: „bere, seminţe, nuga cu alune?”.

Dacă toate aceste activităţi de leisure (cum se spune mai nou) vă sună tentant puteţi face rezervări la orice gară de pe ruta acestui tren.

Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Persoanele prezentate nu reprezintă generalizări ci cazuri particulare întâmpinate de mine în cele câteva aventuri din ultima săptămână.

Trivialitate

Pulă, pizdă, ţâţe, cur, coaie, muie, futut, labă (tristă sau nu) sunt doar câteva dintre cuvintele care speram să le puteţi citi pe acest blog atunci când am pus avertismentul de la început. Şi totuşi acestea nu s-au strecurat printre rândurile nici unui post. Oare de ce?

Unii probabil ar zice că asta se datorează faptului că suntem bine crescuţi, alţii ar zice doar că ne este ruşine să ne manifestăm, dar adevăratul motiv este că ne temeam să nu ne judecaţi greşit. Nu e vina noastră sau a voastră ci a societăţii în care trăim. Ni se permite să spunem măcel, crimă, carnagiu dar nu putem scoate o amărâtă de „pulă” pe gură că lumea deja se uită pieziş la noi.

Cine sunt acei oameni să ne judece? Sexul este o activitate cât se poate de naturală şi ea perpetuează specia umană (şi nu numai). De ce să fie scos „futut” din limbajul nostru dar să fie acceptat „crimă”. De ce să găsim eufemisme pentru orice? Aceste cuvinte au apărut din necesitate, la fel ca multe altele care nu sunt interzise. M-am săturat de atâtea reguli de conduită morală ce nu îşi au nici un rost. Adică biserica permite divorţul în zilele noastre pentru a-şi câştiga tot mai mulţi adepţi şi reuşeşte. Cum poţi să mai crezi în ceva care trebuia să fie sacru şi statornic după toate acestea? Este firesc să existe ceva în care să creadă „cei slabi de înger” pentru a se evita un haos total, dar asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să-şi modeleze comportamentul după cel descris într-o carte de cineva după câteva pahare de vin.

Una dintre cele mai corupte şi frauduloase instituţii din România este biserica. Există multă mită şi fraudă fiscală, dar nimeni nu are curajul să se ridice şi să spună deoarece oricine nu este credincios acesteia este judecat şi de multe ori exclus din anumite cercuri.

Ce pula mea, ne merităm soarta.

American't

Oare de sunt americanii atât de îngâmfaţi? E ciudat că postul acesta este precedat de postul lui Tibi despre S.U.A. dar nu are nici o legătură cu acesta. Tocmai ce am văzut filmul Vantage Point (da, ştiu, abia acum) şi mi se pare că reprezintă exact situaţia reală. Nu o să mă apuc acum de disecat acţiunea filmului şi de a-l comenta deoarece nu este domeniul meu şi nu sunt specializat în aşa ceva. Cu asta se ocupă „my better half” (a se vedea logo-ul pentru a nu se înţelege altceva). Din punctul meu de vedere multe filme nici nu merită să fie comentate, dar să nu divagăm.

Vorbeam de americani. Probabil sunt singura naţiune destul de infatuată încât să fie în stare să pună pe o scenă o dublură a preşedintelui lor. Cum poţi să trăieşti aşa, în lumea ta, fără să îţi pese de nimeni altcineva şi să strigi în gura mare că eşti american şi eşti mândru de asta? E ca şi cum se cred o rasă superioară.

Un alt specimen, de data asta şi mai prost (demn de milă chiar), este alienul (cum le place lor să zică), adică o persoană de altă naţionalitate decât cea americană, care îşi expune în mod public drapelul acestei ţări fără a o fi vizitat măcar. Veneam ieri dintr-o mică excursie şi am zărit steagul cu pricina în două locuri. Primul era pe parbrizul unui camion, agăţat de oglindă, ostentativ, chiar lângă inscripţia cu „Vasile” (nu doresc să ponegresc acest nume, pur şi simplu relatam cu lux de amănunte). Al doilea loc în care am zărit flamura americană era o curte cu o casă pe al carei „târnaţ” (gang) era întinsă o pătură mare, opulentă, ce se vroia a fi o copie a acestui prapur dar la o scară mai mare.

Nu cere nimeni să fim patrioţi (poate excepţe de la teoria asta fac soldaţii) dar nici să ne batem joc în halul ăsta. Probabil ei doar credeau că este „cool”.

Un alt lucru pe care nu îl înţeleg este faptul că unii sunt atât de ahtiaţi să-şi manifeste adularea acestei ţări de peste Atlantic, ţară al cărei popor nici nu are idee despre existenţa lor, încât prepară focuri de artificii pe 4 iulie. Haideţi măi oameni buni, scoateţi-vă capul din fund, şi nu mai pupaţi în fund această naţiune deoarece nu faceţi decât să le crească ego-ul, aflat oricum la cote nesimţite.

Undeva după curcubeu

Ca să vedeți că nu doar Dorinel se pricepe la poze (deși departe de mine gândul că m-aș apropia de talentul lui), aduc atenției publice o serie de imagini cu care voi încerca să încropesc o mică povestioară.

Poza 1: Sfâșitul unei perioade memorabile a însemnat în mod tragic depărțirea cel puțin provizorie de o grămadă de buni prieteni.

Poza 2: Plecat-am miercuri din Vulcan, coafura rezistă. Petroșani, friguț, Cluj, ok, Oradea, întuneric și Budapesta, coafura acuză o ușoară oboseală. Londra, cer noros, vânt slab, coafura e retrogradată la gradul de tunsoare. Chicago, cea mai mare furtuna a anului, freza e prea obosită să-i pese. Boise, confuz, Ketchum, prea obosit să dorm, dar măcar am ajuns.

Poza 3: După lupte seculare în care am sunat la primul anunț dintr-un ziar, ne găsim un cuibușor liniștit. Bucătăria complet utilată ne va fi la fel de folositoare ca o pereche de role noi unui olog.


Poza 4: Cel mai important lucru, intru pe net să văd ce mai fac triburile lui Andrei (Andy pentru cei din Ketchum, Idaho). Fac bine, au mai cucerit un sat de barbari, mai are câteva mișcări până la instaurarea dictaturii.

Poza 5: Andrei nu pare impresionat de veleitățile de bucătar ale lui Codrin. În mod absolut surprinzător, mâncarea a fost foarte bună și la un preț mai mult decât rezonabil (suntem încă în perioada în care tragem de orice cent).
Poza 6: Grupul absolvenților MIE care beau un Budweiser în state salută cu respect toate berile mult mai bune pe care le-au lăsat acasă.
Ultima poza: Cum nu am gestionat complet conflictul cu diferența de fus orar și cum există aici un pat cu numele meu scris pe el, vă urez un sincer "Mai vedem noi"

Artă impură sau Neartă pură

Zilele trecute, într-un acces nocturn de plictiseală am început să răsfoiesc fişierele de tip JPG/JPEG (poze digitale pentru neiniţiaţi) aflate în arhiva proprie. Am dat peste următoarea poză şi dacă tot suntem la capitolul poze am decis că ar fi interesant să v-o prezint şi să jucăm un mic joculeţ.

O să vă rog să o analizaţi atent şi apoi să-mi spuneţi dacă aţi descoperit ceva discordanţe în interiorul acesteia.

Nici una?! Chiar deloc? Nu aveţi spirit de observaţie...

Ah, nu ştiţi de unde să începeţi! Ok, atunci o să încep eu.

Avem în prim plan un cofraj de ouă şi nişte gumiţe (prezervative) umflate. Prima nepotrivire, dacă-mi permiteţi să mă exprim aşa, este chiar între acestea. Şi anume: oul, care este obiectul reproducerii pentru înaripate sau reptile sau peşti (am generalizat deşi nu toţi posesorii de înotătoare se reproduc în acest fel) sau mic dejun pentru alţii, este în contrast cu prezervativele ce reprezintă un simbol al inexisteţei dorinţei de reproducere.

Un alt contrast, şi de data asta dublu, se formează între persoana din imagine (nu dau nume că ar fi urât din partea mea, mai ales că i-am mulţumit în postul anterior) şi obiecele pe care le ţine în mână. Primul ar fi între ea şi cofrajul respectiv: rasa umană nu depune ouă şi deci oul nu e o metodă de perpetuare a speciei pentru acest individ. Al doilea contrast se regăseşte între individul anonim şi prezervativele din imagine: nu pare să fie genul care are pentru ce să le folosească.

Restul obiectelor din imagine au rol doar de decor.

Vă mulţumesc pentru atenţie şi pentru răbdarea pe care aţi avut-o dacă aţi ajuns la aceste rânduri.

Această serie de bilduri (vezi expresia „a fi tras în bild” – a fi fotografiat) va urma.

Ieşire din obnubilaţie

Salutare dragi tovarăşi.

M-am gândit că ar trebui să vă prezint şi eu un motiv pentru care condeiul meu (la sensul figurat, desigur) nu s-a mai apropiat de aceast jurnal online, cum i-ar zice unii. Un motiv foarte întemeiat nu mi-a venit aşa că o să mă învârt în jurul cozii, la fel ca Tibi. Să spunem că a fost o perioadă agitată pentru noi datorită celebrării absolvirii nostre. Deşi cea formală a ţinut doar o zi au mai fost nenumărate prilejuri pentru a o continua.

Pe lângă toate acestea, în urma relocării mele temporare, am lăsat inspiraţia în urmă împreună cu conexiunea mea la această reţea globală numită şi Internet. Cu toţii ştim că soluţiile provizorii nu sunt cele mai recomandate (internet caffe, prieteni, rude) aşa că am decis să nu fac compromisuri şi am amânat contribuţia mea la prezentul blog.

Dar cum soluţiile cele mai simple sunt întotdeauna cele mai greu de reperat am trecut cu vederea peste o idee simplă: faptul că pot să îmi aştern gândurile pe o foaie (virtuală, evident) în confortul propriului meu computer şi al camerei mele iar pe urmă să le transfer pe un USB Flash şi apoi să le uploadez pe web (îmi place mie expresia). Mulţumesc cu această ocazie bunului şi dragului mei coleg de post pentru că m-a luminat.

Artă pură

În primul rând aş dori să menţionez că motivul pentru care au lipsit materiale noi în ultima vreme este faptul că răspunsul nostru la întrebarea "vrei o viaţă sau un blog?" este invariabil "le vrem pe amândouă". Aşadar, trecând cu bine peste formalităţi gen festivităţi, banchete şi/sau examene de licenţă, putem acorda o atenţie deosebită acestui tip de entertainment.

Se spune că un artist adevărat poate găsi frumosul în orice banalitate şi poate dezgropa sublimul de sub mormane de bube, mucigaiuri şi noroi. Spre norocul meu, nu a trebuit să recurg la măsuri atât de drastice, descoperind o fărâmă de paradis chiar pe raftul bibliotecii din camera mea.

Conceptul propus de mine reprezintă în mod simbolic modul în care este alterată percepţia lirică sub influenţa filtrului bahic. Shotul şi paharul înalt, folosite fără chibzuintă, pot scoate la iveală latura diabolică până şi din cele mai improbabile făpturi, cum este raţa din dreapta pozei (nu este întâmplător titlul ce răsare dintre corniţele blondei - ispita şi cele 10 porunci). Este aproape clar că fiorul inspiraţional care l-a gâdilat pe autorul acestei opere nu a lăsat nimic la voia întâmplării, lucru ilustrat în mod sublim de natura păgână a volumelor care delimitează colecţia: un roman de stephen king şi harry potter.