Ce înseamnă relaţiile? Doi oameni locuind împreună şi "împărţind acelaşi pat", doi oameni care se dedică în totalitate unul altuia? Există oare aşa ceva? Este oare posibil? Şi aici nu mă refer la partea cu împărţitul patului. Există oare relaţie perfectă, există oare om complet dedicat, există oare persoană care nu a fost dezamăgită niciodată? Eu nu cred că un om poate fi perfect, nu cred că există un om care să nu fi greşit niciodată.
Şi dacă asta e adevărat oare de ce continuăm să căutăm, oare de ce suntem dispuşi să facem compromisuri tot mai mari doar pentru a scăpa de frica de singurătate? Oare de ce speranţa moare ultima? De ce nu suntem în stare să iertăm o greşeală făcută de "persoana pe care o iubim" şi din moment ce nici noi nu suntem perfecţi de ce căutăm perfecţiunea? De ce o relaţie de ani de zile se poate termina datorită unei mici greşeli comise (şi aflată/mărturisită)? De ce încrederea este atât de uşor de pierdut dar în acelaşi timp atât de greu de câştigat? Cum poate o amintire neplăcută şterge din memorie luni de zile pline cu amintiri plăcute?
Eu cred că cei mai fericiţi sunt cei dispuşi la compromisuri cât mai mari, cei care trec cu vederea peste micile momente de slăbiciune, cei care aleg să-şi amintească doar clipele plăcute. De ce nu există astfel de oameni? De ce nu putem accepta şi minusurile de natură comportamentală ale persoanei pe care o iubim? Am ajuns să putem accepta faptul că e puţin supraponderal(ă) dar nu putem accepta faptul că e încăpăţânat(ă), acceptăm 2 coşuri pe faţă dar nu acceptăm să întoarcă capul după altcineva pe stradă. În fond tot pe noi ne are şi doar pentru noi ar face orice, dar e de neiertat faptul că i-a zâmbit mai larg decât ar fi trebuit chelneriţei/chelnerului când a adus nota.
Mai există încă o altă categorie care câştigă teren în ultima vreme: superficialii. Poate fiecare din noi are o latură superficială (mai mult sau mai puţin dezvoltată). În cazul acestora situaţia e opusă. Ei sunt dispuşi să treacă peste faptul că nu poţi lega 2 fraze sau faptul că nu ştii capitala Irlandei dar nu pot accepta nici cea mai mică imperfecţiune a fizicului.
Mă duce gândul la Beigbeder când spunea că bărbaţii care fac sex cu femei frumoase sunt gay. Spunea că aceştia în loc să se concentreze asupra partenerei se gândesc la privirile celorlalţi bărbaţi, la ciuda care îi cuprinde iar faptul că te gândeşti la alţi bărbaţi (bărbat fiind) în timpul actului sexual (indiferent ce gen ar avea partenerul) te face gay.
Cele mai mari enigme ale omenirii după femei sunt relaţiile. Sau poate sunt corelate... Hmmm
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu