Grupul bătrâneilor care beau doar medicamente compensate cu ceai de sunătoare salută cu entuziasm sclipirea intelectuală a ministrului Vlădescu legată de posibila impozitare a tuturor pensiilor, având ca scop final suplimentarea veniturilor bugetare. Știrea a fost primită în urale și strigăte de bucurie zilele trecute. Grupuri răzlețe de pensionari ce jucau table sau șah prin parcuri au inițiat demonstrații spontane prin care salutau această inițiativă absolut magnifică, demnă de a stârni admirația unor genii creatoare precum Hugo Chavez sau Kim Jong Il.Fundația Bătrânilor Anchilozați, Bolnavi de Artrită, Letargici și Înfruntând Chinuri Insuportabile (fundație mai cunoscută sub acronimul de: BABALÎCI) lucra de multă vreme la un proiect ce avea să sporească considerabil (cacofoniile se trec cu vederea mai nou) aportul pensionarilor la bugetul de stat, considerând că impozitul aplicat unei vieți de muncă cinstită nu satisface pe deplin apetitul unui executiv ineficient.
Cameliu Geriatrescu, președintele BABALÎCI-lor, mulțumește divinității pentru inspirația insuflată ministrului Vlădescu și ideii sale, reamintindu-ne o realitate evidentă. Persoanele în vârstă au nevoie de mai puțină mâncare, mai puțină căldură, au din ce în ce mai puține cunoștințe în viață (scade mult factura telefonică), poartă oricum același rând de haine și ce rost mai are să-ți cumperi straie noi când mâine poate să ți se jeluiască popa la poartă.
Așadar, din prisosul financiar pe care îl conferă o pensie, pensionarii sunt mai mult decât dispuși să suplimenteze bugetul de stat.
O altă propunere a fundației ar fi fost stabilirea vârstei de pensionare într-un mod extrem de eficient: speranța de viață + 10 ani. Astfel s-ar fi evitat complet orice fel de nemulțumire și în suficient timp cuvântul "pensionar" ar fi părăsit definitiv limbajul zilnic și chiar dicționarul. Eliminarea totală a pensionarilor implică totuși un mic impediment. Avusesem săptămânile trecute o idee sclipitoare, idee care pare ridicolă în condițiile de față. Mă gândeam să fiu pensionar acum când sunt încă tânăr, în formă și vorba aia "still have my looks", pentru ca restul vieții să lucrez ca să-mi plătesc datoriile. Îmi și imaginam o moarte poetică la birou la vârsta de 67 de ani. Nu mai mult că nu-s lacom. Înainte ca ochii să mi se închidă definitiv, îmi văd viața derulată rapid în minte ca pe trailer-ul unui film bun, cu momente hazlii sau de tristețe sfâșietoare, cu suișuri și coborîșuri în egală măsură, cu mulțumirea că mă sting la sfârșit de lună și mi-am finalizat toate proiectele și compania nu are de suferit de pe urma condiției mele precare de muritor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu